Ciuperca Bolnavă

Când am ajuns, casa era goală. Cineva plecase în grabă. TV’ul mergea, balconul era deschis... Frigul se încreţise şi dârdâia în mijlocul camerei. Pojărel stătea răsuflând greoi pe canapea. Am auzit un mârâit răguşit şi m’am uitat în jos: câinele înhăţase Întunericul pe picior. Luminiţa se plimba stinsă dintr’un capăt în altul al camerei încercând să găsească o priză liberă. Stateam în uşă şi’i priveam. Mă gândeam că nu am nici un motiv să mă supăr pentru faptul că nimeni nu m’a salutat când am intrat... până la urmă, proasta lor creştere era trecută în contul meu. M’am uitat în spate încercând să găsesc pisica. Era un adevărat dezastru: lăsasem urme de noroi şi degete de mănuşi pe tot holul, iar fularul îmi atârna până în bucătărie. Am căutat’o prin toate coşurile de rufe, dar nu era de găsit... probabil se ascunsese sub parchet.

Căutam să’i eliberez o priză Luminiţei şi totodată să trimit Întunericul pe hol, când mă trezesc lângă mine cu Mioara, vecina de dedesubt, care are prostul obicei de a intra în casele altora fără să bată la uşă. Nici ea nu a dat bună ziua, dar avea o flacără deasupra capului. Era neagră de furie şi a început să’mi povestească cum ea nu mai suportă să fie tratată ca o oaie. I’am spus: “Dar eşti o oaie...”

Când am realizat gravitatea vorbelor mele, era deja prea târziu. Mioara îşi scosese deja foarfeca din poşetă...

Moartea mea nu a afectat pe nimeni, deoarece toţi erau deja morţi.

Pojărel şi’a concentrat atenţia asupra viitoarei sale victime, Mioara, iar Luminiţa, stinsă fiind, şi’a zis că nu există un alt prieten mai bun pentru ea decât Întunericul. Balconul nu apucasem să’l închid, iar câinele s’a strecurat sub parchet.

- Text de Ada Muşat -
2006

Xenofobie Nearticulată

Ursuleţul mov era un animal nefericit, deşi trăia în habitatul său natural. Nu era supus batjocurii celorlalte animale, ci chiar şi înjosirilor şi umilirilor ce aveau ca sursă propria lui specie. Nimeni nu’l îndragea sau compătimea, deşi era ştiut că el e ţinta preferată a vânătorilor şi că din gura oamenilor cu arma de foc se auzeau legende şi mituri despre imensul urs violet. El nu era masiv, dar „în legende oamenii au tendinţa să exagereze”, spunea vulpea în timp ce’i arunca ursului priviri acide. Alţii, ca lupul şi iepuraşul, aveau inclinaţii mult mai extreme, propunând exilarea în pădurea tropicală sau chiar privarea de hrană în ceea ce priveşte „povestea abuzului de culoare”.

Dar ursuleţul nostru nu era personajul clasic oropsit. El nu a acceptat persecutarile decât până la pubertate. Imediat cum i’au crescut ghearele şi colţii şi masa corporală, s’a hotărât să’şi facă singur dreptate. De ce să sufere în tăcere şi să plângă înabuşit? Câte ierni de nehibernare să mai suporte? Nu mâncase până atunci decât pentru a supravieţui, dar supravieţuirea ajunsă la maturitate luă cu totul altă conotaţie. Deci era hotărât să sfârtece orice ar fi stat între el şi libertate, mai ales că dereglarea hormonală care’i determinase culoarea, îi dăduse şi un plus de putere fizică. Zis şi făcut. L’a mâncat pe iepuraş când acesta a aruncat cu pietre’n el, l’a mâncat pe lup pentru tot ce îndurase de la el dealungul anilor şi a mâncat şi două vulpi, fără vreun motiv evident, poate doar din inerţie.

Fiind văzut aproape în fiecare zi plin de sânge la bot şi încruntat, ura animalelor din pădure s’a transformat rapid în frică şi respect. Animăluţe zăpăcite, care nu ştiau ce se’ntâmplase, îl mai înjoseau încă prin diferite metode, fiind astfel condamnate la acelaşi sfârşit tragic.

Dar intr’o bună zi răzvrătirea ursului mov a devenit unanim cunoscută. Astfel s’a convocat o reuniune şi acesta a fost ales regele animalelor, detronând’o astfel pe bufniţă.

Ursul a trăit mult în această funcţie şi a avut un urmaş demn de moştenirea tronului, un pui brun-violet în ape...

- text de Vlad Muşat -
2006