Când am ajuns, casa era goală. Cineva plecase în grabă. TV’ul mergea, balconul era deschis... Frigul se încreţise şi dârdâia în mijlocul camerei. Pojărel stătea răsuflând greoi pe canapea. Am auzit un mârâit răguşit şi m’am uitat în jos: câinele înhăţase Întunericul pe picior. Luminiţa se plimba stinsă dintr’un capăt în altul al camerei încercând să găsească o priză liberă. Stateam în uşă şi’i priveam. Mă gândeam că nu am nici un motiv să mă supăr pentru faptul că nimeni nu m’a salutat când am intrat... până la urmă, proasta lor creştere era trecută în contul meu. M’am uitat în spate încercând să găsesc pisica. Era un adevărat dezastru: lăsasem urme de noroi şi degete de mănuşi pe tot holul, iar fularul îmi atârna până în bucătărie. Am căutat’o prin toate coşurile de rufe, dar nu era de găsit... probabil se ascunsese sub parchet.
Căutam să’i eliberez o priză Luminiţei şi totodată să trimit Întunericul pe hol, când mă trezesc lângă mine cu Mioara, vecina de dedesubt, care are prostul obicei de a intra în casele altora fără să bată la uşă. Nici ea nu a dat bună ziua, dar avea o flacără deasupra capului. Era neagră de furie şi a început să’mi povestească cum ea nu mai suportă să fie tratată ca o oaie. I’am spus: “Dar eşti o oaie...”
Când am realizat gravitatea vorbelor mele, era deja prea târziu. Mioara îşi scosese deja foarfeca din poşetă...
Moartea mea nu a afectat pe nimeni, deoarece toţi erau deja morţi.
Pojărel şi’a concentrat atenţia asupra viitoarei sale victime, Mioara, iar Luminiţa, stinsă fiind, şi’a zis că nu există un alt prieten mai bun pentru ea decât Întunericul. Balconul nu apucasem să’l închid, iar câinele s’a strecurat sub parchet.
- Text de Ada Muşat -2006
2 comentarii:
haha. fain tare.
:D
Trimiteți un comentariu